Anisa are 17 ani și e din Afganistan. Nu o cheamă, de fapt, Anisa, dar îi protejăm identitatea. Povestea ei a fost relatată psihologilor Fundației ICAR, care asigură servicii medicale, psihologice și juridice victimelor torturii, refugiaților și solicitanților de azil. Centrul de Resurse și Servicii pentru Migranți ICAR, organizat împreună cu Resource Centre on Violence Traumatic Stress and Suicide Prevention, region West (RVTS Vest), Norvegia, a fost finanțat prin Fondul ONG în perioada octombrie 2014 – februarie 2016. Anisa a fost unul dintre cele peste 300 de cazuri de care s-au ocupat în perioada respectivă experții centrului.
Povestea Anisei începe cu un refuz: un membru al grupării talibane a cerut-o în căsătorie, dar fata și familia ei au refuzat o căsnicie fără voia acesteia. A urmat o perioadă de constantă teroare, în care Anisa, părinții și frații ei au fost amenințați cu răpirea și cu moartea. Mai văzuseră în preajma lor o situație asemănătoare. Copiii familiei nu mai ieșeau din casă decât însoții, iar tatăl și fratele Anisei stăteau noapte de noapte pe acoperiș, ca să-i păzească de atacurile talibanilor. În cele din urmă, părinții au renunțat să-și mai trimită copiii la școală, iar Anisa, care vorbește engleză fluent, a întrerupt liceul. Cam atunci s-au decis că nu mai pot trăi așa. Era momentul să fugă din țară.
Majoritatea migranților și a refugiaților care ajung în România sunt aici în tranzit. După cum relatează Anca Bucur, psiholog ICAR, mulți nu știu ce se va întâmpla cu ei după ce ajung în România. ‘Mulți dintre ei caută mijloace să plece mai departe, chiar și ilegal, pentru că atât timp cât sunt în procedură nu au voie să părăsească teritoriul României. Am avut cazuri cu persoane care au călătorit într-un tir zile întregi fără să vadă lumina soarelui sau fără să aibă posibilitatea să meargă la toaletă sau să se spele. Șoferi de tir care i-au lăsat în România pe un câmp și au plecat, pur și simplu. Deci, i-au dat jos pentru nevoi fiziologice și apoi i-au lăsat acolo. Sau i-au lăsat, tot așa, în România, spunându-le că au ajuns deja în Germania sau, mă rog, în altă țară unde ar fi vrut să ajungă. Nu mai spun de cei care vin pe mare, în bărci supraaglomerate și care sunt într-un pericol foarte mare de a muri, cu copii mici, cu bagaje multe, deja se știe și din media că s-au scufundat atâtea ambarcațiuni de felul ăsta’.
În contextul actualei crize a refugiaților, diferitele categorii de migranți ajunși în România (solicitanți de azil, refugiați, persoane aflate sub o forma de protecție internațională, resortisanți din țări terțe, străini aflați în custodie publică, apatrizi sau străini fără forme legale de ședere) au acces la asistență medicală sau psihologică ‘în proporții sau forme diferite sau deloc’, explică d-na Camelia Doru, directoarea Fundației ICAR. Deși România beneficiază de fonduri printr-un program al Fondului pentru Azil, Migrație și Integrare, finanțarea a fost întreruptă timp de șase luni. ‘Am fost Ťcolacul de salvareť pentru toți cei în nevoie de asistență medicală în acea perioadă’, spune d-na Doru.
Spre deosebire de cei care tranzitează România spre un mult-visat ‘mai bine’ occidental, familia Anisei a încercat să rămână. Au cerut toți statutul de refugiat și l-au obținut — mai puțin fratele mai mare. Atunci au reînceput problemele Anisei: insomnii, tensiune, dureri de mușchi, stări de depresie și anxietate, totul pe fondul unui acut sentiment de vinovăție. Era doar vina ei, își spunea, că familia a fost dezrădăcinată și că fratele mai mare riscă să fie trimis înapoi în Afganistan.
Pe Anisa a ajutat-o psihoterapia gratuită oferită de ICAR. Tot acolo a beneficiat de cursuri de orientare culturală. A reînceput să meargă la școală. Și-a făcut câteva prietene afgane și românce. Familia i-a rămas alături și a susținut-o. Pentru că știe engleză, a ajutat ca interpret la centru. și, treptat, Anisa a reînceput să vadă un viitor. O viață nouă într-o țară nouă. Povestea ei e doar una din cele 300 care au azi un nou început datorită Centrului ICAR.