Prima sentință pe reechilibrare contract de credit (in chf) a fost motivată

Deci,se poate! Avocat Coltuc va explica în detaliu această noutate absolută, care se va folosi în toate procesele de acest tip în 2017. Ce trebuie să mai știți că sentința are 2 părți, instanța a respins cererea clientului pe înghețare curs în baza legii 193, însă a admis acțiunea pe teoria impreviziunii astfel că s-a ajuns la acel 50/50.

Aici este minuta

21.03.2017

Ora estimată: 08:30
Complet: Amânări pronunțare Stoicescu
Tip soluție: Admite în parte cererea

Soluția pe scurt: Admite excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei SC VOLKSBANK ROMANIA SA. Anulează cererea în contradictoriu cu pârâta SC VOLKSBANK ROMANIA SA ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință.
Admite în parte acțiunea în contradictoriu cu pârâta SC BANCA TRANSILVANIA SA.. Dispune adaptarea pentru viitor a convenției de credit nr. 0111820/13.07.2007, în sensul că toate sumele datorate de reclamantă în temeiul convenției de credit se vor calcula la o valoare CHF egală cu jumătate din diferența dintre cursul CHF de la momentul plății și valoarea CHF de la momentul contractării, la care se va adăuga valoarea CHF de la momentul contractării. Dispune restituirea de către pârâta SC BANCA TRANSILVANIA SA în favoarea reclamantei a sumelor excedentar încasate, în raport de formula de calcul mai sus menționată, începând cu data introducerii acțiunii. Respinge în rest acțiunea în contradictoriu cu pârâta SC BANCA TRANSILVANIA SA ca neîntemeiată. Obligă pârâta SC BANCA TRANSILVANIA SA la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei, cu titlu de onorariu de avocat parțial, aferent capătului de cerere admis.

Ia act că pârâta SC BANCA TRANSILVANIA SA își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Cu drept de apel în 30 zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 2 București. Pronunțată în ședință publică astăzi, 21.02.2017.
Document: Hotarâre 1924/2017 21.02.2017

Cât privește solicitarea reclamantei de a face aplicarea teoriei impreviziunii în prezenta cauză cu privire la convenția de credit, instanța o apreciază ca întemeiată și o va admite, dispunând adaptarea contractului pentru viitor, din considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Cu titlu preliminar, se constată aplicabil Codul Civil din 1864 în cauza de față, în raport de data încheierii contractului — 13.07.2007 (f.31).
Sub acest aspect, se rețin întemeiate susținerile pârâtei, în sensul că această instituție nu își avea o reglementare expresă în cuprinsul Codului civil, dar nu și concluzia la care ajunge pârâta în întâmpinare, în sensul că această instituție nu poate fi aplicată în cauză. Simpla inexistență a unei reglementări exprese la nivelul Codului civil de la 1864 nu poate conduce nicidecum instanța la o denegare de dreptate, ci trebuie avută în vedere jurisprudența și doctrina, care au consacrat, pe cale pretoriană, existența acestei instituții. Astfel, în concret, se reține că impreviziunea, astfel cum este reglementată de Noul Cod Civil, doar consacră soluțiile jurisprudențiale anterioare.

În sprijinul acestei concluzii, se impun a fi amintite următoarele orientări jurisprudențiale în sensul aplicării teoriei impreviziunii inclusiv din perioada interbelică : Decizia pronunțată de Tribunalul Ilfov în 1920 în Cauza Lascăr Catargiu c. Banca Bercovic, în care s-a reținut că scăderea drastică a valorii monedei naționale în raport de moneda în care s-a contractat contul curent (francul elvețian) în 1912 ca urmare a primului război mondial constituie un eveniment cu totul excepțional, ce nu putea fi prevăzut, (…) făcând ca echilibrul să se rupă prin crearea de avantaje excesive de o parte și piederi ruinătoare de cealaltă parte; Decizia pronunțată de Tribunalul Mehedinți în 1926, publicată în Revista Pandectele Române din 1926, în care instanța a dispus desființarea unui contract, reținând Deprecierea fantastică a leului în raport cu lira sterlină în timpul primului război mondial, ce a condus la creșterea imensă a prețului bumbacului, considerând că toate raporturile econimice s-au răsturnat după războiul mondial, iar părțile nu ar fi încheiat contractul de furnizare bumbac în 1914 dacă ar fi prevăzut aceste urmări; Deciza nr. 33/1921 a Curții de apel București, s. II, în care s-a reținut că Aplicarea teoriei impreviziunii cere ca evenimentele ulterioare să nu fi putut fi imprevăzute de părți, nici evitate prin clauze de apărare, pe când războiul din 1916 putea fi prevăzut la data încheierii contractului în 1914, când întreg continentul era în război. Totodată, se reține Decizia nr. 21/1994 a Curții Supreme de Justiție, în sensul admiterii teoriei impreviziunii în contractele cu executare succesivă.

Nu în ultimul rând, instanța subliniază și abordarea Curții Constituționale în Decizia nr. 623/2016, publicată în M.Oficial nr. 53/18.01.2017, decizie obligatorie pentru instanțele de judecată :
Curtea reține că sub imperiul Codului civil din 1864, atât doctrina, cât și practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepțional și exterior voinței părților ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului. Această instituție și-a găsit aplicarea în sistemul de drept românesc încă din prima parte a secolului XX, după Primul Război Mondial, atunci când societatea s-a confruntat cu o importantă criză economică, fiind de asemenea utilizată de judecătorii români după 1989 și în contextul schimbărilor importante ce au avut loc ca urmare a transformării regimului politic din România și a liberalizării prețurilor (para. 95).
Or, astfel cum reține și Curtea Constituțională în decizia sus-citată, sub regimul Codului civil din 1864 (…), teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art.970 C.civ., potrivit cărora ‘Convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa.” Așadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăși reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credință și echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condițiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudență și preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică.

Pe cale de consecință, instanța subliniază că instituția impreviziunii este aplicabilă și în cazul contractelor încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011, astfel cum Curtea Constituțională a reiterat — dacă mai era necesar, pentru claritate — în decizia citată. În egală măsură, trebuie subliniat că aplicarea teoriei impreviziunii nu intră în conflict cu principiul neretroactivității legii, căci instanța nu aplică art. 1271 C.civ. în cauza de față, pentru a da efect retroactiv legii noi, ci se face aplicarea instituției jurisprudențiale a impreviziunii, astfel cum a fost consacrată de practică și doctrină, grefată pe art.
970 C.civ. de la 1864.

Prin urmare, se va analiza dacă, in cauza de față, prevederile clauzei convenției de credit ce instituie obligația reclamantei de a restitui creditul în moneda CHF, la cursul de la momentul la care se realizează plata creditului (implicit — prevederile clauzei nr.4.1 din Secțiunea 4), respectă cerințele pentru aplicarea teoriei impreviziunii.

În concret, astfel cum s-a reținut în Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, trebuie cercetat dacă, în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor prevăzute de acesta (para. 96).

În analiza pe care instanța o va realiza, vor fi avute în vedere și considerentele obligatorii din Decizia Curții Constituționale sus-citată, respectiv : clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune. În acest context, Curtea reține că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii (…) trebuie realizată ținându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, și unul supra-adăugat care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestațiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment, fiind, așadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului (…) Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menținută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiții contractul își pierde utilitatea socială. Din cele de mai sus, rezultă că adaptarea contractului pe parcursul executării sale la noua realitate intervenită echivalează cu menținerea utilității sociale a acestuia, mai precis permite executarea în continuare a contractului prin reechilibrarea prestațiilor (para. 96 și 97).

În prezenta cauză, deci, argumentele reclamantei privind supra-evaluarea monedei CHF în raport de data contractării, ca urmare a crizei economice mondiale, se impun a fi analizate prin raportare la riscul supra-adăugat, căci nu se contestă că, prin încheierea unui contract în monedă străină, există un risc minim asumat de ambele părți și, astfel cum s-a arătat, clauza nr. 4.1 nu impune exclusiv reclamantei suportarea riscului valutar.

În concret, se reține că, la data contractării creditului — 13.07.2007, cursul CHF era de 1.89 lei (conform cursului BNR oficial — http://www.cursbnr.ro/arhiva-curs-bnr-2007-07-13 și precizărilor transmise de reclamantă, necontestate de pârâtă — f. 48 dosar TB), iar la data inregistrării acțiunii pe rolul Tribunalului București — 11.05.2016, cursul CHF este de 4.04 lei (conform cursului BNR oficial — http://www.cursbnr.ro/arhiva-curs-bnr-2016-05-11 și contrar precizărilor transmise de reclamantă). Prin urmare, a avut loc, ulterior contractării, o creștere de 2.13 ori a valorii monedei CHF raportată la valoarea monedei naționale, respectiv a intervenit o creștere cu 113,7% a valorii monedei CHF.

Revine, așadar, instanței să aprecieze două aspecte : pe de-o parte, dacă evenimentul survenit ulterior încheierii contractului, ce a determinat această creștere, nu putea fi prevăzut, în mod rezonabil, la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale; pe de altă parte, dacă această creștere face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor reclamantei.

De asemenea, se reține că suntem în prezența unui contract în derulare, în raport de data introducerii acțiunii și durata contractuală (300 luni, cu începere de la 13.07.2007), cerința esențială pentru aplicarea teorii impreviziunii, deși subînțeleasă.

Cât privește primul aspect, se constată că pârâta nu contestă, ci chiar subliniază în cuprinsul întâmpinării depuse faptul că nici măcar aceasta, în calitate de profesionist, nu a putut previziona creșterea spectaculoasă a valorii monedei CHF, ca urmare a crizei economice mondiale. Or, deși existau mai mult analize financiare pe piață care prospectau o posibilă criză economică, este incontestabil că amploarea acesteia nu a putut fi determinată în mod rezonabil la momentul încheierii contractului de către părți. De asemenea, se reține că, potrivit doctrinei pentru a fi verificată aceasta conditie, interesează ca imprevizibilitatea, precum și aspectul economico-financiar — care trebuie să caracterizeze efectul asupra contractului — să se raporteze nu atât la natura sau cauza evenimentului, cât mai ales la efectele acestuia asupra executarii obligatiilor contractuale (Condițiile impreviziunii contractuale între tradiție și actualitate — STUDIA — C. Zamșa, Revista Română de drept al afacerilor nr. 6/2009).

Or, instanța reține că, prin raportare la alte contracte de credit încheiate în monedă străină, doar moneda CHF a avut o creștere spectaculoasă, ca urmare a deciziei Băncii Centrale a Elveției de a nu mai susține plafonul minim de schimb valutar al francului elvețian față de euro. Acest fapt a fost un eveniment imprevizibil, exterior contractului, care nu putea fi în sine anticipat de părți la momentul contractării, motiv pentru care condiția este apreciată ca fiind îndeplinită.

Referitor la cea de-a doua condiție, instanța constată că și aceasta se verifică în cauza de față, o creștere cu 113.7%, respectiv de 2.13 ori a monedei CHF în raport de moneda națională cauzând o onerozitate excesivă a obligațiilor reclamantei, prin comparație cu obligațiile băncii.

Pentru a reține astfel, trebuie subliniat că, la modul general, în lipsa unei definiții legislative a noțiunii de onerozitate excesivă, procentul de 50% de marire a valorii obligatiei debitorului este reținut și propus de către comentatorii Proiectului Codului Privat European ca un criteriu în acest sens (Principles of European Contract Law, p. 121, apud în Condițiile impreviziunii (…) C. Zamșa, cit. ant.) În evaluarea riscului supra-adăugat, instanța admite că, la momentul contractării, moneda CHF avea o valoare redusă, prezentând avantaje pentru reclamant, astfel că acesta putea anticipa o creștere relativă a monedei. Totuși, se are în vedere faptul că o creștere de o asemenea anvergură — cu 113.7%, respectiv de 2.13 ori a monedei CHF în raport de moneda națională — nu putea fi în mod rezonabil previzionată, de către un consumator mediu, potrivit standardului de referință instituit de jurisprudența CJUE. În acest sens, instanța are în vedere poziția de inferioritate a consumatorului la momentul contractării, atât din punct de vedere economic, față de cocontractantul său, cât mai ales din punct de vedere al lipsei cunoștințelor de specialitate. Aceasta deoarece, astfel cum a subliniat și Curtea Constituțională în decizia citată, Evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită și realizată în ansamblu, prin analiza cel puțin a calității și pregătirii economice/ juridice a cocontractanților [dihotomia profesionist/consumator] (para.98).

În egală măsură, se reține că, urmare a creșterii valorii monedei CHF, echilibrul contractual din prezenta cauză nu se mai atinge, ecomonia contractuală fiind perturbată în mod grav, iar efectele asupra situației debitorului sunt drastice, acesta văzându-se nevoit să restituie lunar o dobândă al cărei cuantum excede semnificativ valoarea celei previzionate, în mod rezonabil, la momentul contractării.
Nu în ultimul rând, se constată că reclamanta este un debitor de bună-credință, în lumina Deciziei Curții Constituționale (pct. 100 și 119), și acesta nu și-a asumat expres riscul schimbării împrejurărilor într-o asemenea măsură ca cea din prezenta cauză — în ciuda contractării unui credit într-o monedă străină. Astfel, aceasta și-a asumat o fluctuație rezonabilă a cursului CHF, dar în niciun caz nu se poate aprecia că reclamanta ar fi acceptat să contracteze și în ipoteza unei creșteri de 2.13 ori a valorii cursului. Totodată, riscul major intervenit nu decurge din însăși natura contractului, căci, într-o asemenea interpretare, s-ar goli de conținut însăși decizia Curții Constituționale sus-citată, care nu s-ar mai putea aplica în cazul contractelor de credit, fiind lipsită de orice finalitate practică și devenind iluzorie.

Pe cale de consecință, pentru toate considerentele expuse, prin raportare la art. 970 C.civ. de la 1864, în lumina teoriei solidarismului contractual, reținând îndeplinite atât aspcetul obiectiv al echității, cât și componenta subiectivă (slăbiciunea debitorului), instanța apreciază absolut necesară adaptarea contractului în cauza de față, pentru a se menține utilitatea socială a acestuia. Sub acest aspect, se impun a fi făcute două precizări.

În primul rând, adaptarea contractului în temeiul principiului impreviziunii se poate realiza doar pentru viitor, începând cu data introducerii acțiunii, nu și pentru trecut, astfel cum solicită reclamanta în mod neîntemeiat. Deși nu există o consacrare legislativă a acestui principiu, instanța subliniază că acest mod de aplicare a teoriei impreviziunii derivă din chiar rațiunile instituției în sine.
Astfel, prin raportare — pentru comparație exclusiv, la art. 1271 C.civ. actual, care a consacrat instituția impreviziunii în forma sa jurisprudențială anterioară, se constată că instanța, atunci când face aplicarea teoriei impreviziunii, poate pronunța doar două soluții :
adaptarea sau încetarea contractului. În egală măsură, rațiunea impreviziunii vizează repararea echilibrului contractual în momentul în care, urmare a onerozității excesive a obligației, debitorul ajunge în situația de onerozitate excesivă a obligației sale. Or, este evident că adaptarea contractului se realizează, sub acest aspect, pentru viitor — începând cu data introducerii acțiunii pe rolul Tribunalului București, statuarea instanței cu privire la incidența impreviziunii având efect declarativ, de la data introducerii acțiunii. Pe cale de consecință, cererea reclamantei de a se dispune adaptarea contractului în temeiul impreviziunii și pentru trecut și, în consecință, de a se dispune restituirea tuturor prestațiilor excedentare anterioare datei înregistrării acțiunii pe rolul Tribunalului București va fi respinsă ca neîntemeiată.

Cea de-a doua chestiune ce se impune a fi lămurită vizează modul de adaptare a contractului, pentru viitor. Sub acest aspect, se reține că reclamanta, în cuprinsul acțiunii, solicită stabilizarea cursului CHF la valoarea de la momentul contractării, în subsidiar, ca efect al imprevizunii.

În această privință, instanța subliniază, din nou, considerentele obligatorii din Decizia Curții Constituționale sus-citată : adaptarea contractului nu are drept scop revenirea la prestațiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment, fiind, așadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.
Instanța apreciază că moneda creditului, convenită de către părți în CHF, este un element esențial al contractului, constituind însuși obiectul prestației actului juridic, condiție în lipsa căreia banca, cel mai probabil, nu ar fi încheiat contractul de împrumut în aceleași condiții, astfel cum se arată prin întâmpinare.

În egală măsură, se reține că adaptarea contractului este o formă de aplicare a principiul echității și a bunei-credințe, iar instanța este chemată să restabilească echilibrul contractual, menținând pe cât posibil voința părților de la momentul contractării. Or, cererea reclamantei de stabilizare a cursului CHF la valoarea de la momentul contractării — 1,89 lei, ar determina un nou dezechilibru contractual, pe viitor, de data aceasta în defavoarea băncii. Este evident, din acest punct de vedere, că nu acesta este scopul instituției impreviziunii, de a înlocui un dezechilibru contractual cu un altul. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța are în vedere faptul că, la momentul contractării, reclamanta a obținut alte avantaje, tocmai ca urmare a valorii scăzute a monedei CHF, motiv pentru care a și agreat contractarea în această monedă. Prin urmare, instanța va respinge ca neîntemeiată solicitarea acesteia de stabilizare a cursului CHF la valoarea de la data contractării.

Cât privește configurarea metodei de adaptare a contractului, instanța nu apreciază ca oportună modificarea ratei dobânzii contractuale, dată fiind interdependența dintre această clauză și o serie de alte prevederi contractuale (s-ar afecta din nou echilibrul contractual), părțile fiind însă în măsură să procedeze astfel prin negociere pentru viitor, în măsura în care vor dori aceasta. Totodată, se reține că nu există nici un fel de criterii legale orientative pentru a stabili dobânda contractuală.

Se mai reține, totodată, faptul că singurul aspect ce atrage dezechilibrul contractual în cauză — conform argumentelor prezentate de reclamant, este valoarea monedei CHF de la data fiecărei plăți lunare a dobânzii contractuale. Or, sub acest aspect, instanța va dispune adaptarea pentru viitor a convenției de credit nr. 0111820/13.07.2007, în sensul că toate sumele datorate de reclamantă în temeiul convenției de credit se vor calcula la o valoare CHF egală cu jumătate din diferența dintre cursul CHF de la momentul plății și valoarea CHF de la momentul contractării, la care se va adăuga valoarea CHF de la momentul contractării.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța reține că formula sus-menționată este în măsură a restabili pentru viitor echilibrul contractual, reconfigurând prestațiile părților fără a apela la denominarea contractului sau a interveni asupra altor clauze contractuale, aflate în profundă interdependență cu alte obligații instituite în sarcina părților.

Practic, instanța își auto-limitează intervenția asupra contractului, încercând a prezerva, pe cât posibil voința părților contractante — pentru aplicarea principiului echității, a bunei-credințe, și a solidarismului contractual — fără a modifica alte prevederi contractuale. Formula sus-menționată împarte în mod echitabil riscul supra-adăugat, la care se face referire în Decizia Curții Constituționale sus-citată, și reprezintă un mod de gestionare a fluctuației monedei care oferă și stabilitate pentru viitor, urmând ca și banca, iar nu doar consumatorul, să suporte 50% din acest risc supra-adăugat.
Pentru aceste motive, instanța va dispune adaptarea pentru viitor a clauzei stipulate în convenția de credit nr. _______/___2007, în sensul că toate sumele datorate de reclamantă în temeiul convenției de credit, se vor calcula, începând cu data de 11.05.2016-data introducerii acțiunii pe rolul Tribunalului București, la o valoare CHF egală cu jumătate din diferența dintre cursul CHF de la momentul plății și valoarea CHF de la momentul contractării, la care se va adăuga valoarea CHF de la momentul contractării.

Prin urmare, se va admite în parte și capătul de cerere din acțiunea introductivă privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate și se va dispune obligarea acesteia la a restitui reclamantei, în raport de formula de calcul mai sus menționată, sumele excedentar încasate începând cu data introducerii acțiunii pe rolul Tribunalului București (data de la care se dispune adaptarea clauzei).

Sub aspectul cheltuielilor de judecată, instanța reține că pârâta a căzut parțial în pretenții, părtile având o culpă procesuală comună, în sensul dispozițiilor art. 453 alin. (2) C.proc.civ.. Se reține, de asemenea, că reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata onorariului de avocat în cuantum de 2000 lei (f. 28 dosar TB, vol. I).

Pe cale de consecință, față de soluția de admitere în parte a cererii, luând act și de declarația pârâtei de la ultimul termen de judecată, în sensul că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, instanța urmează a obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei, reprezentând onorariu de avocat parțial, aferent capătului de cerere admis (achitat prin chitanța nr.
319/0000319/08.05.2016, de la f. 28 dosar TB, vol. I).

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:

CABINET DE AVOCAT COLTUC
www.coltuc.ro
www.facebook.com/avocatcoltuc

tel: 0745.150.894

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.